STUDENT ÎN ANUL ÎNTÂI

       Am așa un sentiment de nou început, de absolvent de liceu care pleacă în viață. E un deja-vu. Aveam 23 de ani. Eu, om cu armata făcută, ea absolventă de liceu sanitar. Cu filmul ”Toamna bobocilor” înșurubat în mental, am plecat undeva într-un sat, după repartiția primită de tânăra doamnă. Până la un punct funcționa totul dar punctul s-a transformat repede în puncte puncte, tânărul posibil responsabil de cămin cultural și suplinitor pe vreo catedră neocupată și tânăra asistentă medicală cu apelativul rural de ”coana moașă”, au obținut negația doamnei și s-au aliniat trendului epocii de migrare către oraș. Au trecut 30 de ani de atunci. Între timp copiii au crescut mari, au plecat din oraș în alt oraș mai mare (deși toți râvnesc la o curte pe undeva pe la margine de oraș), au trecut 30 de ani  din care ultimii doi ani i-am descris pe blog. Când am început blogul și casa și curtea și grădina și tot ce e acolo, pregăteam totul pentru o viitoare pensie care și ea este conform legislației despre care se zice că am fi votat-o noi, și  se întrevede cumva peste 12 ani. Mi-am zis atunci: fac un proiect pe 10 ani să fac o locuință rurală funcțională. Dar viața uneori bate filmul și cum gânditorii au spus -  ”ai grijă ce iți dorești, că se întâmplă...” Și uite așa, doi ani din  proiect au trecut. Între timp, un eveniment s-a petrecut. A apărut un post în localitatea unde construiesc Area Zero. Am concurat, am obținut, plec cu serviciul acolo. Așa de.... deja-vu. A trebuit să ies din ritmul planificat pentru două cincinale, am dat pe repede înainte ca să introduc bruma de civilizație și să contribui și eu la stricarea acelui mare procent din populație, care are WC în curte și trebuie să anunț pe doamna europa ca să țină cont, că uite, eu nu mai trebuiesc să fiu numărat în acel procent care ne situiază pe primul loc la condiții proaste la capitolul existență rurală. Și am zis că sunt ca un student în anul întâi care vine sâmbăta la casa de la oraș să își procure mâncare și haine curate pentru o săptămână. În anul întâi  de studii la Țara mea, cultura mea cu acte în regulă.

      Și cum au mai spus și alții: mutatul la țară nu este pentru toată lumea. Trebuie să vrei, să simți, să poți, să-ți placă. Sunt condițiile de bază. Mulți dintre prietenii mei mă privesc încă folosind acea privire dojenitoare, reproșându-mi inconștiența, lipsa de maturitate, toate în replici de genul... lași tu orașul? Când toată lumea vrea comfort, vrea să locuiască la oraș, etc. Le răspund tuturor și încerc să demontez fiecare argument al lor. Comfortul se poate face oriunde ești. Depinde doar de imaginația, munca și posibilitatea ta. Dacă nu le ai nu te băga cu capu-n lemne cum se spune. Cu toate acestea, cel puțin în faza aceasta, trebuie să-mi rezerv un procent mic  în care să îmi pun și eu parte din întrebări. Dacă viața mai vine cu surprize? Să ai posibilitatea să faci și pași înainte și pași înapoi, să fii pregătit mental pentru orice situație, să știi că viața trebuie trăită centimentru cu centimetru, să știm să eliminăm rutina, să fim vii. Iar pentru toate acestea trebuie să ai asumare, să ai acțiune, să știi unde este risc și unde este siguranță. Iar peste timp, alături de prietenii de pe bloguri, să putem scrie pentru nepoți un  manual de migrare spre rural, unde să le explicăm copiluților metropolizați, că pruna crește în prun, că găina face ou și nu raftul de la supermarket, că broasa este în lac și nu numai în desenele animate. Și pentru ca toate acestea să se numească într-un anume fel, le-am numit AREA ZERO. Peste 8 ani am să explic ce înseamnă AREA ZERO și de ce mersul cu  picioarele goale prin roua dimineții te face să te numești ...pământean!

Secvențe din capitolul ~pe repede înainte~

Acuma deh, în plină iarnă astea au fost soluțiile de urgență

La un moment dat, după instalarea sobei sau plitei de gătit (cred că i se potrivește mai bine - eu fac și căldură la ea și vă asigur că merge bine), deci după instalare am aprins câteva hârtii să văd dacă trage fumul. Și cum erau și câțiva vecini care m-au ajutat am exclamat în momentul în care a ieșit primul fum alb: Avem papă....  Se uitau vecinii la mine întrebându-se parcă ce am adus de mâncare și nicidecum că eu făceam aluzie la asemănarea hornului meu cu cel de la Vatican!

 Apoi lucrurile au intrat în firescul lor. Turte pe plită exact ca în copilarie. Același gust ca atunci când mama le făcea la soba copilăriei mele.

Am văzut că temperatura s-a ajustat undeva pe la 21-22 de grade și am continuat să facem focul pentru a încălzi pereții.

Nu vă faceți probleme, nu e butaforie. Sunt aranjate pentru fetița vecinilor mei cu care ne-am împrietenit

.Imaginați-vă într-o baie nefinisată, am instalat la viteză toate acestea cu gândul că atunci când se va încălzi să le dau jos și să pun cum ar fi fost firesc faianța și gresia aferentă. 

Acuma se vede clar că nici ușa nu era pusă la baia mea. Și înainte de alte investiții am zis că trebuie ușă la baie și a fost.

O sursă provizorie de căldură pentru baie....

Și apoi urcă temperatura apei câte un pic (asta așa ca un fel de probă de instalare)

Pune spumă la ușă

Mai pune un lemn pe foc și verifică termometrul.... dar vai.... atenție! A urcat la 30 de grade. Deschide repede geamuri si uși ca sa revina la o temperatură mai ortodoxă.

Racordează WC,

Pune perdele în singurul dormitor locuibil,

Montează cadă, baterie, etc.

Și gata două zile care au zburat și ele pe repede înainte. Acuma așteptăm să vină februarie, să vină martie și să ne mutăm activitatea printre răsaduri, printre flori și abia la vară să încercăm în liniște și tihnă finisaje în ordinea finanțelor și necesităților. Săptămâna viitoare voi cumpara un câine. Mă gândesc să îi pun numele Azor. Să poată purta în nume, brandul AZ de la Area Zero.