Amintiri din capul meu - II

Nota:

(este o rubrica propusa de la inceputul blogului, dar nebagata de nimeni in seama, nici macar de mine)

        Primele amintiri... si urmatoarele amintiri si urmatoarele... Cum adica? Am fost si eu copil? Am fost si eu, si in vremea copilariei mele oamenii fugeau sa locuiasca la oras, cautau sursa civilizatiei. Vorba mamii: „du-te dragul meu unde ai vedea cu ochii, du-te sa faci scoala ca sa lucrezi in fabrica, sa scapi de glodul de aici”. Pentru mama plecarea din glodul ulitei era fabrica, asa intelegea ea orasul si nicidecum altfel. Si asa s-au trezit, oameni, care n-aveau nici in clin nici in maneca, nici cu munca intr-o uzina nici cu statu’ la bloc, s-au trezit sa isi doreasca modul acesta de viata. Probabil asa au auzit pe la ceilalti din sat sau poate asa li s-a inoculat si lor prin politica industrializarii fortate, politica pe care si eu am trait-o din plin. Nici acum nu mi-a trecut de tot, asa de mult s-a implementat in educatia mea politica anilor 70-80, incat de multe ori am refuzat si refuz sa dau sfaturi copiilor pentru ca realitatea mea, nu mai este convertibila in realitatea lor.  Unii dintre noi, cei nascuti in facerile colectivizarii (pana la decretei mai era!) s-au invatat cu betoane, cu asfalt incins , cu mirosul de canal mult mai placut decat mirosul de balegar, cu mirosul de gogosi calde de la coltul strazii, cu strazi desfundate, asta in schimbul drumurilor pietruite sau ulitelor cu pamant tasat, cu tremuratul langa caloriferele reci in schimbul sobelor de teracota incinse. Deh, se invata si se dezvata omul cu si de orice. (Apropos, cine isi mai aminteste – si aici spun din zona mea - deci cine isi mai aminteste ca stateam la rand 3  zile si 3 nopti sa poti schimba o butelie pentru aragaz, trezirea la ora 4 – 5 dimineata si prins rand la lapte si iaurt... deh aveam copii mici... nu mai spun de rand la carne cu numere de ordine.... si cate si mai cate pe care o sa le scriu  poate in alta poveste... sau poate nu!). Eu nu pot uita si de la varsta si epoca in care ma aflu, privesc spre sat si ce vad? Satele au devenit locuri de intalnire doar la inmormantari si pomeniri. Cateva pomeniri ca nici nu mai are cine face nici pentru cine face stiind ca la ortodocsi pomenirea se face pana la praznicul de 7 ani. Casele s-au vandut ori s-au naruit nelocuite, neingrijite pentru ca aici apare alt paradox. Frati intre ei nu au reusit sa gaseasca o solutie pentru a imparti intre ei un nimic sau o grija. Campurile s-au umplut de buruieni. Pomii s-au uscat de batranete, acoperiti de vegetatia salbatica. Curti ce altadata rasunau de rasete, frematau de viata, au devenit poligon de harjoneala pentru cainii comunitari sau adaposturi pentru diferite salbaticiuni.  Pare incoerenta postarea dar o sa vedeti voi pana la urma.... :)) (va urma) :))